Sambata

Si iata ca veni seara in care ma intorc aici, impins de nesomn, dar si de o stare nu tocmai agitata ce ma provoaca sa-mi imprastii gandurile aiurite… Privind ce scriam cam acum doi ani, am ramas putin surprins de starile pe care le puteam imprima cititorilor. Oare acum as mai putea? Diferenta e ca atunci nu-mi propuneam nimic. Scriam natural, pentru ca asa imi venea sa o fac. Nu ziceam “azi scriu despre asta”. O faceam. Nu editam nimic, lasam textul sa curga. Doua trei idei principale, apoi urma dezvoltarea lor intr-un dans haotic al buricelor degetelor pe tastatura aceluiasi laptop pe care imi vars si acum sentimentele iluzorii.

Si e sambata. Multe lucruri se fac sambata seara. E o seara simbolica pentru noi, adolescentii. De fapt, pentru toti in general. Sambata seara trebuie sa iesim si sa ne distram! Pentru ca in timpul saptamanii suntem la servici, vineri seara ne odihnim, ne relaxam dupa o saptamana grea. Duminica, pana spre dupa-amiaza ne revenim din betia de sambata seara. Mai spre seara, ne odihnim pentru lunea ce vine. Poate iesim prin parc, pe la pranz.

Dar de ce asa? De ce sambata seara trebuie sa fiu bagat in priza pentru distractie? Nu, multumesc. Sa fiti voi gata de distractie, planuindu-va weekendul cu zeci de exercitii de imaginatie. Eu ma ghidez dupa starea de moment. Degeaba sunt vineri entuziast in legatura cu ce voi face in seara urmatoare. Daca in seara urmatoare am o migrena sau ma napadesc gandurile eminesciene (stiti voi, epoca romantismului…).

Prefer patul meu de-acasa si nu-s atat de idiot incat sa ma uit la cearceafuri daca imi zambesc. Daca e doar un ranjet prefacut? … Prefer un film, un serial, o muzica linistitoare ascultata cu ochii inchisi, cu gandul departe la cele ce au fost si vor mai fi. Prefer relaxarea totala, linistea totala unei relaxari de moment, unei linisti aparente. Prefer zgaltaitul din picior in timp ce tin laptopul pe el in loc de zgaltaitul intregului corp pe ritmuri anoste, plictisitoare si mereu aceleasi dintr-un club cu lumini ce zburda aiurea, plin de oameni surzi sau nedoritori de dialog prelungit, ce arunca niste zambete trecatoare, imbiati de linistea aparenta, imbaiati de lumini, inconjurati de atatia ca ei…

Intr-un acces de egocentrism, ma prefer pe mine lor. Acolo nu-mi mai aud gandurile, acolo sunt ascuns de mine si dedicat lor intru-totul. Chiar si in momentele de oprit si meditat, tot al lor sunt. Pentru ca am ganduri repetitive, scurte ce imi vorbesc despre cata plictiseala e acolo.

Iar ei nu danseaza, ei se zbantuie, se zgaltaie acolo. Dansul e ceva mult mai complex. Nu am un talent deosebit la asta, dar ii admir tare pe cei care pot desena atat de frumos miscarile acelea deosebite pe ritmuri unice, placute. E arta, e gratie. E o bucurie sa privesti, o mica durere ca nu poti participa. Cat despre dansul pe alte muzici, ala neoficial, e relaxant, e placut, e imbietor. Si abia atunci, in dansul ala pe muzici straine zbenguiasilor, ma simt bine fiind al lor. Uitand de mine intr-un mod placut. Zambind. Natural.